N8N-zappier-agent builder – automatizarea gândirii
Mă gândeam… dacă OpenAI ar fi decis să lanseze Agent Builder aseară, ar fi posibil ca instrumentele foarte asemănătoare cu acesta să devină din ce în ce mai comune în interacțiunea cu sarcinile bazate pe fluxuri de lucru? Dacă da, cât timp i-ar trebui unei companii să-și înlocuiască sarcinile repetitive (Service Desk, First Level etc.) cu astfel de fluxuri de lucru automatizate?
Estimarea mea ar fi de aproximativ 5-10 ani, în funcție de cât de repede vor decide companiile să adopte o platformă de automatizare. Nu cred că schimbarea va avea loc prea curând, deoarece, deși entuziasmul este real, adoptarea la nivel de întreprindere este de obicei mai lentă decât la nivelul consumatorilor. Oricum ar fi, mi-a trecut un gând prin cap: câte dintre rolurile IT din cadrul întreprinderilor vor putea fi înlocuite de instrumente precum Zapier, N8N sau Agent Builder?
Sunt convins că o mare parte din posturile de asistență nu vor mai exista peste 10 ani. Locurile de muncă care presupun și rezolvarea problemelor vor dispărea și vor fi înlocuite de agenți de automatizare. Nu mă credeți? Uitați-vă la videoclipul lui Network Chuck, în care configurează N8N să se ocupe de rezolvarea problemelor din rețeaua sa de acasă. Linkul este atașat. Vedeți cum agentul este antrenat să înțeleagă ce sarcini trebuie să îndeplinească și să răspundă automat cu o soluție sau să semnaleze că problema persistă.
Și acest lucru se realizează prin dedicarea câtorva ore pentru a înțelege ciclul și a pregăti un caz de utilizare care să se potrivească cu propriul său mediu.
Să ne gândim la departamentul IT al unei companii. În prezent, un tichet este gestionat, să zicem, în două moduri:
Modul tradițional de lucru: Se generează un tichet, care este redirecționat către o echipă de nivel 1, care (pe baza unei baze de date cu erori cunoscute – KEDB) analizează problema și încearcă să o rezolve. Dacă vreuna dintre etapele documentate în KEDB are succes, incidentul este închis. Dacă incidentul nu poate fi închis, acesta este redirecționat către o echipă de nivel 2, care verifică din nou problema și încearcă să o rezolve. Dacă nici acum nu se poate rezolva, există o echipă de nivel 3 care se ocupă de problemă și, dacă este necesar, o escaladează către furnizorul de software/hardware. După ce incidentul este închis cu succes, se creează o înregistrare în cadrul sistemului de gestionare a problemelor, care documentează soluția găsită și măsurile luate pentru ca problema să nu se mai repete.
noua modalitate de a proceda, destul de asemănătoare cu cea inițială, dar cu un ServiceDesk care se ocupă de tichetele deschise de clienții din domeniul monitorizării și cu o echipă DevOps împărțită intern în nivelurile 2-3, care alocă tichetele în cadrul aceleiași echipe, să zicem.
Analizând cele două fluxuri de lucru, putem observa că se utilizează pași predefiniti cel puțin pentru grupurile de nivel 1 în cadrul procesului de testare. Același lucru se întâmplă și în cazul unui serviciu de asistență tehnică, dacă tichetul este creat direct de către departamentul de monitorizare sau de către client. În spatele fiecărui pas parcurs se află un set predefinit de întrebări și soluții.
Grupurile de oameni care s-au ocupat de aceste sarcini nu vor mai avea un loc de muncă în viitor. S-ar putea argumenta că nu există nicio problemă, deoarece se vor crea noi locuri de muncă, ceea ce este adevărat; cu toate acestea, nivelul de competențe nu mai este același. Competențele necesare se extind la înțelegerea mai multor tehnologii și procese, pentru a putea utiliza noile instrumente disponibile pe piață. Coroborat cu faptul că numărul total de locuri de muncă se va reduce probabil la 10-20%, acest lucru va genera un deficit greu de acoperit.
Și nu mă refer doar la locurile de muncă din domeniul IT. Astfel de instrumente puternice pot înlocui, de exemplu, persoana care se ocupă de rezervarea vacanței tale, pe cineva care lucrează în contabilitate, procesul de rezervare a unui zbor și așa mai departe.
Impactul acestor tehnologii este atât de mare încât va schimba modul în care lucrăm și va transforma societatea așa cum o cunoaștem. Poate vă gândiți că schimbarea nu poate avea loc atât de repede, așa cum nu s-a întâmplat nici în trecut. Eu susțin că ceea ce trăim acum nu este doar un proces transformator pentru omenire, ci se desfășoară într-un ritm care ne expune riscului de a pierde controlul.
Acum, întrebarea este: ce putem face? O soluție ar fi ca statele să participe activ la reglementarea acestor tehnologii. Având în vedere că societatea noastră este afectată în ansamblu de ritmul în care se implementează inovația și automatizarea, ar trebui să punem frână acestui proces până când ne dăm seama cum vrem să evoluăm. Măsuri precum creșterea programului de lucru pentru cei rămași sunt pur și simplu alegeri greșite și contrazic direcția în care ne îndreptăm.
Întrucât revoluția industrială ne-a adus mașini capabile să lucreze în locul nostru, dar, în același timp, a dus la reducerea programului de lucru la 8 ore, ar trebui să căutăm și în acest caz o soluție care să fie în beneficiul omenirii. Idei precum venitul de bază universal (UBI) nu ar mai trebui considerate o idee stupidă, mai ales în contextul lumii de astăzi.
Oamenilor ar trebui să li se ofere șansa de a se dezvolta și de a fi creativi, de a-și elibera mintea de griji și de a visa la lucruri mărețe, fiind scutiți de sarcinile repetitive prin automatizare. Să nu le fie teamă de ce le va aduce ziua de mâine și de modul în care își vor întreține familiile în fața acestor provocări. Iar acest lucru se poate întâmpla doar dacă ne străduim cu toții să realizăm ceva mai bun, lăsând în urmă economia axată pe profit și concentrându-ne pe una mai orientată către oameni.
Pe data viitoare, TFG
